TEXTOS

Anterior
Volver al inicio
Siguiente


Tres poemas Claudiu Komartin



*La siguiente traducción fue llevada a cabo por Karina Picó Català (Alicante, 1995.) Estudiante de traducción e interpretación en la Universidad de Alicante. Traduce para alimentar el alma, y con un poco de suerte, algún día, también el estómago. Le entusiasma la idea de compartir con el mundo hispanohablante sus pequeños hallazgos literarios, especialmente los que llegan de la desconocida Europa del Este. Aquí se puede leer una muestra de su trabajo: https://rumaneando.wordpress.com/

 

 

 

 

Quiero creerte cuando dices

que vendrá alguien

con sonrisa perfecta

y gestos definitivos

un insecto con alma de enfermera

y me llevará al día de mañana

como se lleva a un caballo derribado por la tristeza

cuando cae la noche                                     al matadero

 

* * *

 

Vreau să te cred când spui

că va veni cineva

cu un zâmbet perfect

şi cu gesturi definitive

o insectă cu suflet de doică

să mă ducă spre ziua de mâine

cum duci un cal dărâmat de tristeţe

seara                                     către abator

 

 

 

 

Enséñame a escapar

Enséñame a escapar de mi cabeza

a salvar la distancia entre la cama y la ventana

en menos de una noche

de regreso, los brazos magullados,

el cerebro retorcido como un trapo,

me crecieron garras, pezuñas

enséñame a caminar de nuevo

a sostenerme sobre mis pies

sin tropezar todo el tiempo

porque las noches sienten asco

de mi amor primitivo

dime que te importo

y

enséñame a hacerme daño

sin que nadie tenga que sufrir

pégame o estréchame en tus brazos

ahora

cuando

caiga

con los puños apretados

apretados

apretados

como dos estrellas moribundas

 

* * *

 

Învaţă-mă să fug

Învaţă-mă să fug din capul meu

să străbat drumul de la pat la fereastră

în mai puţin de o noapte

şi înapoi, cu braţele-nvineţite,

cu creierul stors ca o rufă

mi-au crescut gheare, copite

învaţă-mă să umblu din nou

pe două picioare

fără să mă împiedic tot timpul

pentru că nopţile sunt scârbite

de dragostea mea primitivă

spune-mi că-ţi pasă

şi

învaţă-mă să-mi fac rău

fără ca nimeni să nu aibă de suferit

loveşte-mă sau strânge-mă-n braţe

acum

când

cad

cu pumnii strânşi

strânşi

strânşi

ca două stele pe moarte

 

 

 

 

Irina

Recuerdo una casa de ladrillo

y un largo sendero que conduce a un patio oscuro,

la hierba sin cortar llega en agosto hasta las

rodillas. Vuelvo a ver el cuerpo de Irina,

desplomado entre cardos, bichos, arbustos de boj –y el mundo

se detiene poco a poco,

 

al ritmo del vaivén de su pecho, hasta

un

abandono total. Sonríe extasiada.

Me viene a la cabeza su tobillo fino (ligeramente enrojecido

por la correa de la sandalia)

y su pantorrilla blanca, casi cantando,

la piel erizada por el viento repentino.

 

Han pasado casi dos años.

Es verano otra vez, una estación estremecedora

que controla hasta el más mínimo de mis movimientos.

Su cuerpo se ha redondeado con el tiempo, lleva el pelo más largo

(eso me han dicho)

y mi furia, bueno,

mi furia se ha desvanecido, destilada por tantas cosas y tantas palabras.

 

Soy un hombre educado y solitario

que cada vez más imagina

una casa de ladrillo

y un largo sendero

que conduce a un lugar oscuro y frío,

sin retorno.

 

* * *

 

Irina

Îmi amintesc o casă de cărămidă

şi o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă

în care iarba necosită se ridica în august

până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,

prăbuşit printre scaieţi, gângănii, tufe de cimişir – şi lumea

încetinind lent,

 

în ritm cu freamătul pieptului ei, până la o

părăsire totală. Surâzând extatic.

Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită

de bareta sandalei)

şi pulpa albă, aproape cântând,

înfiorată de vântul stârnit din senin.

 

Au trecut aproape doi ani.

Este vară din nou, un anotimp copleşitor

ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare.

Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung

(mi se spune), iar furia, ei bine,

furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi vorbe.

 

Sunt un om politicos şi singur

imaginându-şi tot mai des

o casă de cărămidă

şi o alee lungă,

coborând către un loc întunecos şi rece,

fără întoarcere.

 

  

 

 

Vea también: poemas del libro Tratado del alba de Henry Alexander Gómez.


Noticia Biográfica


Claudiu Komartin (Bucarest, 1983) es crítico literario, traductor y uno de los poetas jóvenes más activos del panorama literario rumano. Ha publicado cuatro poemarios: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) y, más recientemente, cobalt (2013). Sus poemas han aparecido en antologías internacionales traducidos al francés, hebreo, serbio, húngaro, búlgaro, japonés y coreano. Ha sido galardonado con el Premio Nacional de Poesía Mihai Eminescu y el Premio de Poesía de la Academia Rumana, entre otros. En 2009, fundó junto con Ana Toma uno de los clubs de lectura más conocidos de Rumanía, el Instituto Blecher. Desde 2010 es redactor jefe de la revista “Poesis internațional” y de la Editorial Max Blecher.



Articulos relacionados